Share This Article
Toscana este un mozaic al tradițiilor locale, deseori împletite cu schimburile realizate cu regiunile vecine: de-a lungul coastei, de exemplu, există diferențe semnificative între bucătăria Versilia (situată la granița cu Liguria) și Apenini, locul unde regăsim castanul, o materie primă necesară în prepararea a numeroase meniuri. Câmpiile și dealurile sunt mediul ideal pentru diferite culture sau viță de vie, care se traduc prin sortimente de ulei de măsline sau vinuri care “inundă” mesele din întreaga lume. În același timp, Maremma este bine-cunoscută pentru turmele sale de vite.

O bucătărie simplă și rafinată, popular și aristocratică, dar întotdeauna autentică și gustoasă, din care nu lipsesc numeroasele și delicioasele deserturi în care răsună adesea ecourile Evului Mediu, o perioadă când Florența și Toscana erau cu adevărat centrul lumii. Comentând bucătăria toscană, celebrul Pellegrino Artusi (cunoscut scriitor) a susținut întotdeauna că populația locală iubea în special legumele: “Populația Toscanei, în special florentinii, sunt atât de îndrăgostiți de legume, încât ar vrea să le caute peste tot în provincie”. Cu toate acestea, în imaginația colectivă, această bucătărie simplă era asociată cu diferite preparate din carne, meniuri pentru care toscanii aveau o preferință autentică: Cibreo, Lampredotto, Trip, Chianina, Maremma sau Cinta Senese.

În realitate, afirmația lansată de Pellegrino Artusi este destul de aproape de adevăr și susține o paletă gastronomică de o bogăție și complexitate impresionantă, istoria meniurilor coborând până la epoca când etruscii stăpâneau acest teritoriu. Informațiile care ne-au parvenit din acea epocă ne arată că meniurile inventate atunci se regăsesc încă pe mesele toscanilor, amintind aici de Zuppa di Farro, precum și de utilizarea cu preponderență a legumelor: linte, fasole, năut (fasolea și roșiile au apărut abia după descoperirea continentului American). Odată cu cucerirea etruscilor, romanii au moștenit și bogatul lor patrimoniu culinar, acesta fiind contopit cu propriile tradiții alimentare.

Peste ani, în perioada Evului Mediu, meniurile tipice acestei regiuni au fost stabilizate, amintind aici de Ribolita, Panzanella, Il Panforte – toate bazate pe pâine, un aliment sacru în Toscana – acestea fiind utilizate într-un număr infinit de moduri și, în general, fără sare. Un alt exemplu este Pisa, un oraș situat pe axa comerțului internațional, utilizarea condimentelor răspândindu-se rapid în regiune. Între secolele XIV și XVI – o perioadă marcată de Renașterea Florentină – bucătăria toscană s-a îmbogățit enorm cu preparate și materii prime, în timp reușind chiar să exporte meniuri și manière elegante chiar și în Franța. Numele Caterinei de’Medici – căsătorită cu Henric al II-lea, regele Franței – și a Mariei (soția lui Henric al IV-lea), sunt suficiente pentru a evoca splendoarea unei curți unde bucătăria era o componentă important și reprezentativă.

Petrecerile și banchetele somptuoase au uimit numeroșii vizitatori ai curții, în principal datorită invențiilor exuberante de la curtea Ducilor de’Medici. De altfel, marea tradiție culinară a Toscanei nu se încheie cu reprezentanții familiei de’Medici, în următoarele secole bucătăria fiind actualizată și completată, în zilele noastre ea fiind considerate una dintre cele mai originale bucătării italiene, emblema unui spirit local adânc înrădăcinat. În fine, este evident faptul că localizarea geografică a favorizat varietatea materiilor prime și a diversității meniurilor, în regiune existând o diferențiere clară între bucătăria terestră și marina. Vom reveni în edițiile viitoare cu descrierea numeroaselor meniuri și asocierea lor cu vinurile locale. A Presto!
Detalii aici: FIRENZE