Share This Article
Renașterea italiană a fost una dintre cele mai definitorii perioade ale istoriei. Această mișcare culturală a avut loc între secolele XIV și XVII și este împărțită în trei mari perioade: Renașterea Timpurie, Înaltă și Târzie. Cunoscută sub numele de “quattrocento”, Renașterea Timpurie își are originea în cursul secolului al XIV-lea și a fost o perioadă de tranziție, timp în care artiști precum Brunelleschi sau Giotto redescopereau estetica clasică a proporției, perspective și anatomiei umane.
Printre acești pionieri creativi s-a numărat și artistul cunoscut sub numele de Masaccio (1401 – 1428) care, împreună cu contemporanii săi, au deschis calea pentru arta renascentistă ulterioară. Utilizarea perspectivei liniare și punctul de dispariție, precum și atenția lui asupra realismului l-au transformat pe artist într-unul dintre primii mari pictori ai Renașterii Italiene. Masaccio s-a născut – sub numele de Tommaso di Ser Giovanni di Simone Cassai – în jurul anului 1401, într-un mic orășel din Toscana. S-a făcut remarcat cu un talent artistic încă de la o vârstă fragedă, el și fratele său – Giovanni – dedicându-se domeniului picturii. Porecla “Masaccio” s-ar traduce prin termenul “neîndemânaticul” și ar fi fost o referire la aspectul fizic al artistului, precum și o modalitate de a-l distinge de un alt Pictor renumit al epocii – Tommaso (denumit și Masolino).
În cel privește pe artist, nu există referințe scrise că el s-ar fi mutat în Florența până la începutul anului 1422, moment când a intrat oficial în breasla pictorilor – Arte de’Medici e Speziali – ca artist independent. Potrivit istoricilor, Masaccio și contemporanul său Masolino au călătorit la Roma în anul 1423, cei doi începând studiile asupra operelor de artă clasice. Ulterior, Masaccio a colaborat cu Masolino la realizarea unui altar denumit “Fecioara și Copilul cu Sfânta Ana”, perioadă în care începe să contureze stilul tridimensional în figuri și obiecte la cei doi pictori. În acel moment, Florența devenise un centru marcat de inovație creative, Masaccio având ocazia să studieze picturile lui Giotto și ingenioasele lucrări ale lui Brunelleschi sau Donatello. În plus, expunerea lui la arta greacă și romană a continuat să-i influențeze pictura, anul 1424 aducându-i lui Masaccio și cel mai mare proiect al carierei.
El și Masolino au fost însărcinați de bogata familie Brancacci să realizeze un ciclu de fresce în cadrul Capelei Brancacci din Santa Maria del Carmine (Florența). Cu excepția “Expulzării din Grădina Edenului”, seria de fresce se concentrează pe viața Sfântului Petru. De altfel, arta lui Masaccio se aseamănă cu stilul lui Giotto, mai ales în emoția figurilor prezente în lucrările sale. Însă, spre deosebie de Giotto, Masaccio utilizează atât perspective liniare, cât și atmosferice în compozițiile sale, folosind totodată și clarobscurul în loc de contururi pentru a-și defini subiecții. Drept urmare, picturile lui Masaccio par mult mai realiste decât la predecesorii săi. După anul 1425, Masolino a părăsit proiectul pentru a prelua lucrări în Regatul Maghiar, lăsându-l pe Masaccio să completeze frescele rămase. Deși multe dintre acestea au fost distruse de incendiile care au avut loc de-a lungul timpului, restaurarea multora dintre ele le-a permis istoricilor să redea aspectul lor inițial.
Mai târziu, în 1427, Masaccio a câștigat lucrarea care îl va desăvârși ca maestru – Sfânta Treime. Pictată în biserica dominicană Santa Maria Novella (Florența), această frescă este cea mai veche lucrare – realizată din perspectiva liniară sistematică – care a supraviețuit timpului. Conform unor înregistrări, Masaccio a așezat un cui în punctul de dispariție și a șirurilor atașate pentru a determina modul în care convergeau liniile. Foarte probabil, Masaccio a fost nevoit să ceară asistența lui Brunelleschi în crearea acestei tehnici, mai ales că acesta a fost arhitectul și inginerul responsabil cu realizarea cupolei Domului din Florența. Deși cariera lui Masaccio a fost scurtă – artistul murind brusc la vârsta de 26 ani – el a lăsat o moștenire profundă în stilul artei renascentiste italiene. Cu un punct de plecare din stilul gotic medieval, precum și prin adoptarea ideilor clasice – precum realismul anatomic, perspectiva și proporția – au influențat direct atât contemporanii săi, cât mai ales artiștii care i-au succedat în prioadele Renașterii Înalte și Târzii.