Share This Article
Grecia Antică este un subiect inepuizabil pentru o persoană care înțelege calitățile universale ale Adevărului, Frumuseții și Bunătății. Filozofii greci au învățat să se îndepărteze de dorințele carnale și să-și îndrepte dorințele către divinitate. Insuflând viață în univers, Apollo este prezent pe cer pentru a ordona toate lucrurile, el zeul care a ordonat stelele pe cer, proiectând regatele cerești și a pus Pământul la locul lui. Cu el, zeii au introdus umanitatea – alături de numeroase creaturi – cărora le-au transmis cunoștințe sacre și valori.
În Adevăr, Frumusețe și Bunătate, principii transcedentale, se regăsește drumul către eternitate. O lume ajunsă la apogeu în jurul anului 500 î.Hr., societatea Grecia Antice a încercat să-și cizeleze lumea printr-un bloc de marmură, într-un epitet lui Apollo și al legilor cerești oferite de zeii din panteonul grec. Legile Adevărului, Frumuseții și Bunătății erau cunoscute la nivelul întregii societăți în epoca lui Platon (circa 400 î.Hr.). Principiile emise în această perioadă au permis umanității să să se manifeste la un nivel înalt – în timp ce se află pe tărâm uman – și să străduiască să atingă mult-căutata Bunătate (sau Agathos în limba greacă). Înțelesul Bunătății pentru grecii antici era unul care revela realitatea și adevărata natură a bunăvoinței a spiritului. În acelasă timp, Adevărul a fost cel care a dezvăluit realitatea intelectului fiecărui om. Iar aici trebuie să-l menționăm pe Parmenides, un predecesor al lui Platon, cel care afirma că umanitatea era aruncată într-o stare de amăgire și că era ușor să se rătăcească în percepțiile lor limitate – care se concentrau asupra lumii materiale. În poezia “Despre Natură” – unde o zeiță îl ghidează pe autor spre principiile cerești – aceasta descrie mai întâi Adevărul, aletia și apoi aparența, opinia (doxa), cele care au fost un produs al celor cinci simțuri și emoții. Zeița a continuat să afirme că toate lucrurile eterne sunt Adevărul în universul nostru: “Cum, atunci, ce poate fi în viitor? Sau cum ar putea să apară? Dacă a apărut, nu este: nici nu va fi dacă va fi în viitor”.
În ceea ce privește amăgirea umană, Zeița î-a spus lui Parmenides: “în opinia bărbaților, lucrurile care au apărut vor fi așa cum sunt acum. În timp (cred că) vor crește și vor dispare. Fiecaruia dintre aceste lucruri i s-a atribuit un nume”. Adevărul este fix și imuabil. Singurele aspecte false sunt noțiunile și opiniile despre lumea pe care umanitatea o poartă cu ea. În Adevăr este Frumusețe, sau kalos în limba greacă. Ceea ce era etern atunci, era considerat mult mai frumos. De asemenea, Frumusețea este descrisă ca având calitatea de a te îndrepta către Adevăr și Bunătate. Frumusețea fusese gândită ca o forță fizică, nu în sensul noțiunii moderne, ca o opinie sau înclinație. Această forță acționează direct asupra sufletelor noastre. Adevărata frumusețe este destinată să se predea sinelui sau ego-ului, ajungând astfel la un plan mai înalt al gândirii care ne conduce către divinitate. O Frumusețe falsă care poate stârni în fiecare dintre noi dorința de a domina. Diferența constă în devotement și grijă, în dorința de control. Pentru ca o ăersoană să înțeleagă și să acționeze în linia calităților universal ale Adevărului, Frumuseții și Bunătății, ar trebui să-și ordoneze dorințele într-un mod corespunzător.
Este exact ce au învățat filozofii greci al acelei perioade de timp, ei depărtându-se de plăcerile carnale și reorientându-și dorințele către divinitate. În fiecare aspect al vieții, aceasta a fost calea către atingerea înțelepciunii și modului de a gândi (în drumul lor către Zei). Artiști și arhitecți din Grecia Antică – în anii săi de aur (500 – 400 î.Hr.) – au folosit artele pentru a se alinia cu Adevărul, frumusețea și Bunătatea. Au căutat să-și folosească abilitățile pentru a se elibera pe sine, de a “umaniza sinele și dorințele”. Scopul lor a fost să-i slujească pe ceilalți și să ofere o privire asupra caraterului etern, binevoitor al universului și să-l sărbătorească. Templele au fost proiectate prin utilizarea a ceea ce grecii numeau geometria sacră, în încercarea de a construe locuri cu o puritate suficientă pentru a-și consacra Zeii. Pitagora, fondatorul geometriei, credea că formulele sale dezvăluiau perfecțiunea divină în lumea noastră fizică. Folosind geometria sacră, Pitagora a crezut că ar putea manifesta acea perfecțiune divină în rândul umanității și să creeze structure care să reflecte voința Creației.
Astfel, templele devin sculpture din marmură cu formă umană, în încercarea de a atinge perfecțiunea. Figurile reprezentate trebuiau să reprezinte conceptul de “Arete” în limba greacă. De altfel, termenul “Arete” a fost aplicat de filosofi ca Platon pentru a descrie ceva care își îndeplinește rolul său maxim. “Arete” a fost, de asemenea, folosit pentru a eticheta ceva sau pe cineva ca fiind virtuos, acel personaj care prezintă calități virtuoase. În sculptură, intenția lor era să arate Frumusețea, dar să nu stârnească totuși dorințe carnale. Astfel, sculpturile realizate în perioada 500 – 400 î.Hr. erau realizate în stil clasic, cu o notă de modestie. Totodată, astfel de opere au evidențiat importanța omenirii ca și creație a Zeilor, oferind dovezi de cumpătare și inteligență.
Sculpturile au scos la suprafață emoția și calmul minții, creând o estetică curată în orașele și satele care apreciau astfel de caracteristici. Se știe că vechi greci apreciau logica și rațiunea, ei învățând să-și înfrângă instinctele animalice. Prin realizarea acestui pas, o persoană reușea să traiască în conformitate cu principiile cerești ale Adevărului, Bunătății și Frumuseții. Iar manifestarea acestor principii în viața unui individ, nu putea să conducă decât la alinierea sinelui cu divinitatea. Spiritul individului urma să fie veșnic, frumos și bun. Când societatea Greciei Antice a beneficiat de aceste principii, ea a dat naștere unei epoci de aur care a adus înțelepciune și cunoaștere a învățăturilor cosmice, o civilizație avansată de care încă ne bucurăm la nivelul epocii moderne pe noi o trăim astăzi.
Detalii aici: GRECIA ANTICĂ