Dhuoda, despre învățăturile unei mame!

Dhuoda, o femeie a timpului său. Ne află Uzès, în Franța anului 841, geografia politică a Europei și instituțiile locale fiind recent reproiectate de Carol cel Mare, de-a lungul perioadei lungi a Evului Mediu (început cu circa patru secole în urmă).  În oraș, Dhuoda – soția ducelui local, Bernardo de Septimania – a născut recent, copilul nebotezat fiind luat de soțul său și depus gaj la Ducele de Aquitania. De altfel, primul fiu al cuplului – William – este deja ostatic la Carol cel Pleșuv de câțiva ani de zile, mulți fii nobililor fiind crescuți la curtea acestuia, evitându-se astfel trădarea părinților.

Suntem într-o perioadă de lupte dinastice, purtate de nepoții lui Carol cel Mare și diferiți nobili locali, Dhuoda participând activ la apărarea ducatului familiei sale și garantând integritatea Septimaniei, contractând datorii importante pentru cheltuieli militare. Fundalul acestei povești ar sugera o femeie puternică, obișnuită cu o viață plină de conspirații și, după toate probabilitățile, cu o lipsă acută de carte – analfabetă chiar – mai familiarizată cu mânuirea sabiei poate, decât cu cititul Bibliei. Totuși, se pare că Dhuoda a fost o femeie extrem de cultă, cu un simț religios profund și cu o mare cunoaștere nu numai a sfintelor scripturi, ci și  atextelor filozofice din perioada antichității. În anul 841, la trei ani după moartea lui Ludovic cel Pios – fiul împăratului Carol cel Mare – și anul în care se năștea cel de-al doilea copil, nobila doamnă începe să scrie “Liber Manualis”, un ghid pentru fiul său William (crescut departe casa părintească). Ghidul îl îndeamnă pe fiul său să ducă o viață dreaptă și să-și educe fratele mai mic, luat de la sânul mamei și dus departe. O carte care ne arată condiția femeilor în Evul Mediu, acestea fiind supuse total voinței soțului și rațiunii de stat. Dhuoda îl pomenește pe Bernard de Toulouse – în timp ce i se adresează fratelui William – “….fratele mai mic, al cărui nume nu îl cunosc încă….”. Femeia este practice prizonieră în ducatul ei, fără să aibă vreo veste de la copii ei, aceștia aflându-se la mâna angajamentelor politice și militare ale soțului ei.

Conținutul acestei cărți este practice o serie de învățăminte despre cum să fii un bun creștin, alături de noțiuni de morală socială. Dhouda stabilește scopul fiecărui copil atunci când scrie: “….ce este esențial, fiul meu William, este să devii bărbat pe toate palierele pentru a fi eficient în această lume și pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu în toate modurile…”. Pe lângă faptul că l-a învățat totul despre spiritualitate și despre importanța lui Dumnezeu în perioadele dificile, Dhuoda îl introduce pe tânărul William în chestiunile importante ale familiei, detaliind datele de căsătorie ale părinților săi, nașterea sa și a fratelui său. Aceste date sunt baza cunoștiințelor transmise de părinți către copii lor și în vremurile modern, dar este destul de singular faptul că Dhuoda vrea să le comunice moștenitorului său. Și asta pentru că în Evul Mediu esra foarte dificil să știi cu certitudine data nașterii oamenilor, chiar și de rang social înalt, în timp ce data morții era aproape întotdeauna notată la înmormântare. De altfel, autorul povestește într-un mod foarte specific: “….și la fel ca oricine altcineva, care ar putea să citească manualul într-o zi, poate medita și la cuvintele care urmează aici, astfel încât să poată recomanda mântuirea lui Dumnezeu….”. deși femeia se consider nedemnă de mântuire, ea recunoaște rolul de ghid pentru copii ei: “….fiul meu, fiul meu cel întâi născut, vei avea alți profesori care îți vor prezenta lucrări de o utilitate mult mai mare și bogată, dar nimeni nu va fi ca mine, a ta mamă, a cărei inimă arde pentru tine….”. Deși ea a fost separată de copii ei și are ca misiune principală apărarea ducatului Septimaniei, ea cunoaște valoarea și puterea iubirii materne, încercând să-i explice lui William (și fratelui său mai mic) cât de mult sunt ei iubiți.

Pe lângă rugăciunile adresate cititorului, Dhuoda îi adresează și ultimele sale cuvinte fiului său, probabil ultimele pe care acesta le primește de la ea: “….de vreme ce recitarea Psalmilor are atât de multe puteri, fiul meu William, te îndemn să le recitești constant, pentru tine, pentru tatăl tău, pentru toți cei vii și pentru acei oameni care ți-au fost mereu alături, pentru toți credincioșii care au murit și a căror pomenire este scrisă aici. Nu ezita să recitești Psalmiile pentru mântuirea sufletului meu, pentru că atunci când vine ultima mea zi, finalul vieții mele trebuie să fie marcat d eînvierea de-a dreapta Tatălui , alături de oamenii care au făcut fapte bune. Să revii mereu la această carte mică. Adio, băiat nobil, să fii întotdeauna puternic și să crezi în Hristos….”. De altfel, nobila doamnă avea să stingă în anul 843, se pare chiar anul în care a terminat de scris această carte. Pentru noi cititorii, care încercăm să ne imagină lumea de acum aproape 1200 de ani, cuvintele sale evidențiează toate contradicțiile ființei umane, dar și credința creștină extraordinară care anima oamenii din perioada Evului Mediu. Dhuoda și rudele sale au trait într-un moment foarte dificil al istoriei Europei, perioadă în care războiul era realitatea zilnică a ființei umane. Totuși, în ciuda acestor povețe, soțul său – Bernardo de Septimania – a murit decapitate pentru trădare (în prima jumătate a anului 844), fiul său – William – având aceeași soartă cinci ani mai târziu (în anul 849). Micuțul Bernard de Toulouse, care probabil nu și-a văzut niciodată mama, a fost singurul care a supraviețuit și care s-a stins din cause naturale – în jurul anului 886 – după ce șia petrecut o mare parte din viață pe câmpul de luptă. În final, trebuie să spunem că urmele credinței devotate a nobilei Dhuoda se regăsesc peste ani, nepotul său – William I de Aquitania – a devenit fondatorul uneia dintre cele mai importante așezări din Europa Medievală: Abația Cluny.

Materialul a fost preluat de aici: VANILLA