Share This Article
Arta textilă – Bauhaus trebuia să fie un loc echitabil. Când Walter Gropius a fondat școala progresistă în 1919, a cerut un mediu care să trateze arta și designul – precum și bărbații și femeile – cu același nivel de respect. „Fiecare persoană eligibilă al cărei talent și pregătire sunt considerate adecvate vor fi acceptate fără a ține cont de vârstă și sex”, a scris el în statutul Bauhaus. Realitatea, însă, nu a fost atât de utopică.
Majoritatea atelierelor instituției – care au variat de la designul sculpturilor și mobilierului până la vitralii și lucrări metalice – au consolidat rolurile discriminatorii de gen ale epocii. Atunci când studenta Anni Weil a aplicat la programul de arhitectură în 1921, răspunsul lui Gropius a fost contondent: „Nu este recomandabil, în experiența noastră, ca femeile să lucreze în domenii de meșteșuguri grele, cum ar fi tâmplăria și altele”, a scris el. „Din acest motiv, la Bauhaus s-a format o secțiune pentru femei, care funcționează în special cu textilele”. Părerea femeii de la Bauhaus, Oskar Schlemmer, a privit femeile la fel de puțin: „Unde există lână, există o femeie care țese, chiar dacă doar ca să treacă timpul ”. Majoritatea femeilor care au intrat în Bauhaus au ajuns într-adevăr în final să confecționeze textile în atelierul de țesut, numit „secțiunea pentru femei”, a lui Gropius. În ciuda limitelor impuse de aceștia, artiști precum Gunta Stölzl, Anni Albers și Marli Ehrman au făcut atelierul de țesut nu numai cel mai de succes sector comercial al Bauhaus, ci și unul dintre cele mai colaborative și mai auditive experimental.
„În mod clar, acesta a fost un loc în care s-a zbuciumat, a experimentat și a luat șanse”, și-a amintit Albers în 1947. Împreună, acești artiști au reinventat posibilitățile formale și funcționale ale firului, o urmărire care a transformat atât viitorul textilelor, cât și arta abstractă. După ce Bauhaus s-a închis în 1933 și Albers și Ehrman s-au mutat în S.U.A., au falsificat noi comunități de artiste feminine intenționând să creeze textile – un mediu demis ca așa-numita „lucrare a femeilor” – în canonul artelor plastice. În această toamnă și iarnă, „Weaving Beyond the Bauhaus”, o expoziție de la Institutul de Artă din Chicago, mapează atât spiritul exuberant de experimentare al atelierului de țesut, cât și influența sa extinsă asupra artiștilor din generații, legând Albers de sculptorul contemporan Sheila Hicks și Ehrman pe placul artistului revoluționar cu fibre Lenore Tawney. Puterea acestui spectacol constă în capacitatea sa de a conecta inovația cu colaborarea. De-a lungul expoziției, curatorul Erica Warren evidențiază nu numai contribuțiile individuale ale fiecărui artist, dar și mentoratele și prieteniile care le-au sudat.
„Femeile care susțin femeile” – pentru a împrumuta o etichetă contemporană – este parte din poveste. „Consider că este cu adevărat valoros să analizăm relațiile dintre grupurile de artiști”, a explicat Warren, „și rolul pe care îl joacă instituțiile de învățământ, muzeele, galeriile și afilierea profesională și personală în reunirea artiștilor și în impactul lor practic. Am vrut să spun o poveste despre asta.”. Povestea începe în atelierul de țesut din Bauhaus. În primii ani ai școlii, în sectorul de țesere nu prea existau instrucțiuni formale – elevii au învățat jucându-se cu materiale și respingându-și ideile între ei. „Ce am învățat, am învățat de la colegii mei”, și-a amintit Albers în 1968. „A fost într-un mare noroi și a avut loc o căutare grozavă din toate părțile … dar nu ați fost că ați mers acolo și luați ceva acasă de acolo. Ați fost un contribuabil. ”Această „mare noroi ” a inspirat o mare improvizație. Țesătorii au contopit țesutul obișnuit cu cel manual și au evitat tiparele în favoarea luării unor decizii neașteptate și ondulate asupra țesutului – un proces asemănător pictării pe pânză fără a urma un desen pregătitor (metodă încurajată de instructorul de pictură Bauhaus, Paul Klee). Articolul poate fi citit integral în ediția print The Gentleman’s Journal.