Share This Article
Arta Rococo – o mișcare care cuprinde domeniile picturii, arhitecturii, artei decorative și sculpturii – a urmat după arta Barocă de la începutul secolului al XVIII. Cuvântul Rococo însuși provine din cuvântul francez “rocaille” – sau pietricele – care se referă la pietre și scoici care au devenit un motiv central în stilul Rococo. Temele dinamice și puternice ale stilului Baroc au fost înlocuite cu culori pastelate și elemente florale delicate, reflectând excesul și frivolitatea perioadei. La rândul său, scenele mitologice au devenit favorizate în detrimentul artei de propaganda din secolul anterior.
Acest stil s-a extins curând dincolo de arhitectură și alte forme de artă, prcum mobilier, artă decorative, sculptură și, în cele din urmă, pictură. Pentru francezi, Régence a reprezentat o perioadă de schimbare a puterii. Deși artiștii mișcării au susținut fascinația Barocă cu forma complex a corpului uman, compoziția tablourilor s-a mutat către scenele mitologice ale iubirii și naturii. În acest episode voi prezenta cinci dintre cele mai representative lucrări ale perioadei Rococo. Dacă în primul episod am tratat mișcarea în sine, astăzi a venit rândul celor mai reprezentativi pictori și a lucrărilor realizate de aceștia.
Jean-Antoine Watteau – este creditat ca fiind primul artist care a adoptat stilul Rococo. Watteau însuși a introdus culori strălucitoare și scene dinamice care înfățișează dragostea și natura. Cea mai faimoasă lucrare a sa este “Pelerinaj la insula Cythera (1717)”, tabloul înfățișând un cuplu care se îmbarcă spre Insula Cythera – locul mitic de naștere al zeiței Afrodita. Această scenă este una dintre piesele semnate de Watteau care prezintă membrii înaltei societăți la o întâlnire în mijlocul naturii.
François Lemoyne – conform mitologiei grecești, după ce l-a ucis pe Iphitos, Hercule a fost condamnat la trei ani de servitude de către oraculul din Delfi, locul unde Hercule a fost admirat și iubit pentru puterea lui. Deși această scenă a fost ilustartă de mai mulți artiști ai perioadei Rococo (inclusive F. Boucher), lucrarea Hercule și Omphale a lui François Lemoyne este apreciată ca fiin o excepțională reprezentare a acestei povești.
François Boucher – de mic copil, François Boucher și-a găsit inspirația în arta Rococo a lui Jean-Antoine Watteau. De altfel, scenele mitologice ale mariajelor – cu erotismul și iubirea lor – l-au fascinat încă din tinerețe pe artist. În 1740, F. Boucher a creat unul dintre cele mai cunoscute exemple ale picturii Rococo – denumită “Triumful lui Venus”. În această pictură, zeița Venus iese din mare înconjurată de naiade, nimfe și alte ființe mitice. În stil clasic Rococo, această piesă sărbătorește dragostea și senzualitatea într-un simplu și aerisit.
Maurice-Quentin de La Tour – era cunoscut pentru portretele sale detaliate și lucre adesea în pasteluri. Una dintre cele mai celebre opera ale sale este “Madame de Pompadour” – realizată în cursul anului 1755 – amanta regelui Ludovic al XV-lea. De fapt, ea a fost muza mai multor pictori Rococo, fiecare surprinzând elemente diferite din frumusețea și inteligența de care aceasta dispunea. În ilustrația lui de La Tour, ea este surprinsă stand la un birou care conține cărți de Voltaire și Montesquieu, un glob, o enciclopedie și alte lucrări erudite, o manieră prin care îi este arătată aprecierea pentru diferite arte.
Jean-Honoré Fragonard – student al lui Boucher, Jean-Honoré Fragonard și-a dezvoltat afinitatea (la fel ca mentorul său) către culorile strălucitoare, subiecte erotice și peisaje mitologice, după cum se observă într-unul dintre cele mai cunoscute tablouri ale sale. Realizat în 1767, picture poartă numele de “Leagănul” și înfățișează o femeie care este împinsă pe un leagăn de soțul ei. În tot acest timp, un tânăr ascuns în spatele unei tufe de flori pare că dorește să o prindă de rochie. Piesa este un răspuns moartea regelui Ludovic al XIV-lea, stilul Rococo permițând o formă de eliberare și auto-exprimare a unui subiect considerat anterior neobișnuit. Această schimbare culturală a deschis calea către o exprimare mai capricioasă – pe alocuri și îndrăzneață – care reflect schimbările ideologice care au avut loc la începutul secolului al XVIII-lea.