Share This Article
Arta Rococo – care cuprinde domeniile picturii, arhitecturii, artei decorative și sculpturii – a fost o mișcare care urmat după arta Barocă de la începutul secolului al XVIII. Cuvântul însuși provine din cuvântul francez “rocaille” – care se referă la pietre și scoici care au devenit un motiv central în stilul Rococo.

O mișcarea care a luat avânt după moartea lui Ludovic al XIV-lea, regele Franței favorizând arta Barocă. În schimb, stilul Rococo a venit cu un aer proaspăt și s-a răspândit pe scară largă prin migrarea a mii de curteni – nobilimea franceză care trăise anterior în apropierea Palatului Versailles – către reședințele private ale elitei. Mișcarea a fost o reacție la opulența și extravaganța artei Baroce – cea care sărbătorea exuberanța, tensiunea și drama – stilul Rococo introducând culori și mișcări care erau descries ca aerisite, ornamentale și frivole. Când regale Ludovic al XIV-lea a murit în 1715, Philippe d’Orléans (duce de Orléans) a guvernat țara ca prinț-regent până la urcarea pe tronul Franței a regelui Ludovic al XV-lea.

În această perioadă – întinsă pe o perioadă de opt ani și denumită Régence – a avut loc o schimbare semnificativă atât fizică, cât și ideologică: centrul artei și culturii francize s-a mutat din sălile Palatului Versailles în casele private ale clasei superioare. Curtenii francezi dispuneau de putere politică și avere, ei creând o cultură a luxului și excesului care contrasta foarte mult cu ideologia poporului francez. În loc să se înconjoare de metale prețioase și culori bogate, aristocrația franceză trăia acum în interioare intime – concepute cu opulență – pentru a impresiona și distra oaspeții. Ei au găsit expreie în tavanele și modelele stilului Rococo, care înfrumusețate cu curbe delicate și ornamente florale.

Temele dinamice și puternice ale stilului Baroc au fost astfel înlocuite cu culori pastelate și elemente florale delicate, reflectând excesul și frivolitatea perioadei. La rândul său, scenele mitologice au devenit favorizate în detrimentul artei de propaganda din secolul anterior. Acest stil s-a extins curând dincolo de arhitectură și alte forme de artă, prcum mobilier, artă decorative, sculptură și, în cele din urmă, pictură. Pentru francezi, Régence a reprezentat o perioadă de schimbare a puterii. Deși artiștii mișcării au susținut fascinația Barocă cu forma complex a corpului uman, compoziția tablourilor s-a mutat către scenele mitologice ale iubirii și naturii. Practic, cinci caracteristici cheie ale picturii Rococo s-au impus în această perioadă.

Mitologia – spre deosebire de temele religioase populare în arta Barocă, scenele mitologice din picturile Rococo au ilustrat opoziția la nivel national față de puterea bisericii catolice. Paleta de Culori – poate cea mai marcantă diferență dintre picturile Rococo și Baroce o reprezintă contrastul puternic în paleta de culori. Artiștii Rococo au utilizat culori pastelate, precum albastru, roz sau galben pal, oferind lucrărilor o senzație luminoasă și romantică. Artiști precum Jean-Antoine Watteau sau François Boucher u popularizat un nou gen, denumit Fête Galante. Acest nou gen a prezentat subiecte care includeau personaje din clasa nobiliară îmbracați în ținute elegante, flirtând în mijlocul unor decoruri naturale.

Această juxtapunere a realității și mitologiei le-a permis privitorilor să își imagineze și cultive fantezia. Pictura – mișcarea Rococo a fost una dintre cele mai influente perioade din istoria artei. Întrucât cei mai mulți nobili de la curtea franceză s-au mutat de la Palatul Versailles în cadrul unor reședințe din apropierea Parisului, separarea fizică și ideologică față de biserica catolică le-a oferit artiștilor libertatea mult dorită. Decorul – pe măsură ce petrecerile fastuoase din reședințele elitei franceze au devenit obișnuite, a apărut nevoia unor decoruri elaborate – care să se potrivească cu grandoarea evenimentului. Aristocrații au angajat artiști calificați precum Pierre Le Pautre, Nicolas Pineau sau Germain Boffrad.

Gravori, designer și arhitecți au fost însărcinați să revizuiască complet interiorul luxoaselor reședințe aristocrate, împodobind pereții și tavanele cu decorațiuni luxoase, cum ar fi ornamentația florală, reprezentările scoicilor, rocilor sau gravurilor deosebit de complexe. În fine, ajungem la Sculptură – stilul Rococo a folosit materiale delicate precum porțelanul și a prezentat aceleași teme ludice care sunt vizibile și în alte discipline ale mișcării. Artistul Etienne-Maurice Falconet a imortalizat scene de dragoste și natură în picturile sale: cea mai faimoasă lucrare – Pygmalion & Galateea – prezintă un bărbat care își arată dragostea față de o femeie, în timp ce un heruvim îi sărută mina acesteia. Voi reveni săptămâna viitoare cu cele mai reprezentative lucrări Rococo.