Top
STORIES

ÎNTRE PELICULĂ ȘI CINECLUB (I)

Din poziṭia unui absolvent al Facultăṭii de Film, pot povesti cu  mai mult drag despre domnul Victor Colonelu ṣi pasiunea sa neostoită pentru tot ce ṭine de cinematografie ṣi de creativitate. Nu există razăde soare care săstrӑbatӑ vӑzduhul înaintea ochilor sӑi, fӑrӑ ca domnul despre care vӑ vorbesc sӑ nu mӑsoare cu privirea câteva zeci de cadre splendide. Respirӑ film ṣi acum ṣi povesteṣte cu mare patos despre anii tinereṭii când bӑtea oraṣul în lung ṣi-n lat, o perioadӑ când filmul era mӑrginit de alte valori, conjunctura cinematograficӑ era de excepṭie, iar el a fӑcut parte din ea, dintr-atâṭia norocoṣi, inima incӑ-i saltӑ de fericire trecând cu privirea fotografiile vremii.

Victor Colonelu & Ion Dichiseanu

The Gentleman’s Journal vӑ prezintӑ un interviu realizat în douӑ pӑrṭi, despre pasiunea filmicӑ a domnului Victor Colonelu, pornind din miezul epocii deja de mult apuse ṣi continuând în prezent. Cand era mic ṣi umbla teleleu pe strӑzile din Bucureṣti, existau decât douӑ cinematografe, unul se afla pe unde este Perla astӑzi, purtând numele de Volga, iar Dacia se afla vizavi de stadionul Dinamo. “Mergeam la proiecṭii de film la Dacia, iar aceṣtia fiind în posesia unui singur aparat de proiecṭie, rulau jumӑtate de film, apoi fӑceau o pauzӑ de 10 minute pânӑ încӑrcau jumӑtatea cealaltӑ de film. În toatӑ aceastӑ pauzӑ, curiozitatea mea infantilӑ se manifesta prin zeci de întrebӑri despre cum reuṣesc sӑ joace actorii pe pânzӑ. Desigur, rӑspunsurile erau de-a dreptul sumare, însӑ cel pe care nu am sӑ-l uit este despre ‘jocul actorilor în aparatul de proiecṭie, locul de unde lumina se prӑvӑlea asupra pânzei’. Rӑspunsul m-a provocat sӑ întreb: ‘Pai ṣi ei dorm acolo?’ Timpul a trecut dar pentru mine au rӑmas curiozitӑṭi adânci, atât despre actorii care ridicau întrebӑri nemaipomenite despre jocul lor, cât ṣi despre tehnologia filmului. Mai târziu, pe lângӑ liceul Iulia Haṣdeu, în vechiul Obor, am cunoscut un   fotograf care avea un laborator foto,unde realiza diferite fotografii ocazionale (nunti, portrete,etc.) Am început sӑ îi vizitez vitrina din ce în ce mai des din curiozitate, cӑutând sӑ-l surprind în timp ce lucra. Acesta vӑzând cӑ mӑ intereseazӑ, a început sӑ-mi explice, iar de aici s-a aprins dragostea pentru film ṣi tot ce vine alӑturi de ea. Am început în perioada imediat urmӑtoare sӑ desenez, încercând sӑ-mi potolesc aceastӑ poftӑ de creaṭie, pe care am materializat-o participând la un concurs organizat în cadrul ṣcolii. Când s-a reluat activitatea de la Palatul Pionierilor, eu am ales sӑ merg mai întâi la Teatrul de Pӑpuṣi.

Aveam câteva nelӑmuriri în ceea ce priveṣte jocul pӑpuṣilor ṣi nu aveam cum sӑ mӑ împac doar cu spectacolul de la Ṭӑndӑricӑ. M-am alӑturat Cercului Cinematografic în 1954, iar acolo l-am întâlnit pe dl.profesor Stoicovici, care a observat numaidecât dorinṭa ṣi pasiunea în mine dar ṣi în alṭi copii. Ne-a luat pe lângӑ dânsul în încercarea de a ne transmite acest dar, pe care am învӑṭat sӑ-l preṭuim. De la el am înṭeles realizarea filmului de la cap la coadӑ, plus ore petrecute în sala de proiecṭie pe care nu am sa le uit niciodatӑ. Întӑrind aceastӑ poziṭie de discipol, a fost momentul în care la o proiecṭie, având încredere in mine, mi-a încredinṭat postul de proiecṭionist, lucru pe care l-am sӑvârṣit ca atare, rӑmânând nu doar cu respectul sӑu, dar ṣi cu un sentiment plӑcut de reuṣitӑ. Cu douӑ sute de copii în sala ṣi eu copil de-asemenea, proiecṭia unui film despre activitatea pionierilor, un film scurt de doar 20 de minute, m-a impulsionat ṣi mai mut sӑ urmez ṣi sӑ servesc orbeṣte aceastӑ artӑ frumoasӑ a filmului. Trebuie înṭeles faptul cӑ în perioada despre care vorbim, în ochii unui copil, aceste lucruri aveau o cu totul altӑ valoare, luând în considerare cӑ nu existau atât de multe oportunitӑṭi ca astӑzi, lumea era mai micӑ, iar sӑ te îndrӑgosteṣti de o meserie, ori sӑ faci o pasiune pentru o îndeletnicire atât de onorabilӑ era un mare nӑrav. Când am început sӑ lucrez la Uzina 23 August, eu eram clasa a 9-a liceu seral ṣi având legitimaṭie de elev, m-au primit în continuare în cadrul Palatului Pionierilor la Cercul Cinematografic. Într-una din zile, primim vestea cӑ vom fi vizitaṭi de un profesor de film. Acesta era nimeni altul decât regizorul Alecu G. Croitoru care terminase facultatea cu puṭin timp înainte. Il primise la Studioul Cinematografic Buftea ṣi fusese repartizat sӑ modeleze viziunea filmicӑ a mai tinerilor învӑṭӑcei. De la dânsul am luat lecṭii atât teoretice cât ṣi practice

A fost un om minunat care mi-a marcat aceastӑ rânduialӑ pe care o am cu filmul. Timpul a trecut, iar în toamna lui 1967, citeam într-un ziar despre douӑ cinecluburi existente în România, dintre care unul se afla în Timiṣoara, iar celӑlalt la Oṭelul Roṣu. Eu fiind colaborator al ziarului întreprinderii “23 August”, în care contribuiam atât cu fotografii cât ṣi cu articole pe teme sportive, am propus redactorului-ṣef de atunci sӑ întemeiem un cineclub chiar în întreprindere – la acel moment una din cele mai mari uzine din ṭarӑ. Întâmplӑtor aṣ spune, tot în acel moment al sugestiei mele, intrӑ chiar cel care se ocupa  cu partea culturalӑ în cadrul sindicatului pe intreprindere, ṣi-mi spune: “Pӑi mӑi Victore, de ce ai avea nevoie pentru înfiintarea acestui cineclub?” Parcӑ mi s-au aprins urechile. I-am scrijelit repede pe o coală de hârtie o listӑ ṣi am predat-o imediat. Vӑ spun sincer, a doua zi am fost chemat de președintele sindicatului la el în birou, acesta spunându-mi: “Victore, du-te repede cӑ te cautӑ domnu’ Georgescu!” Am dat nӑvalӑ pe scӑri ṣi am ramas uimit intrând la dânsul în birou, un munte de scule, atât pentru filmare cât ṣi pentru proiecṭie si sonorizare, o treabӑ mai mult decât decentӑ pentru vremea respectivӑ. Toatӑ aceastӑ idee nӑstruṣnicӑ a cineclubului prindea formӑ, iar dupӑ un anunṭ în ziarul întreprinderii, aveam peste trei sute de oameni din cadrul uzinei, dispuṣi sӑ participe la activitatea cineclubului. Prin urmare am devenit pionieri în materie de cinecluburi, cӑci după acel moment (petrecut în toamna anului 1967), au apӑrut zeci de astfel de cinecluburi în toatӑ țara. A fost un curent pe gustul tuturor, o activitate plӑcutӑ pentru toṭi. Întâmplarea face, cӑci aṣa-i în viaṭӑ, ca în 1968, la mai puṭin de un an de la înfiinṭarea cineclubului sӑ mӑ vӑd nevoit sӑ-l pӑrӑsesc, nu din proprie iniṭiativӑ, ci am plecat sa-mi satisfac stagiul militar obligatoriu… Continuӑm povestea domnului Victor Colonelu in urmӑtorul numӑr din The Gentleman’s Journal. Text de: Lungu Cosmin Andrei; foto: Arhivă Victor Colonelu.

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Show Buttons
Hide Buttons