Top
STORIES

MICHELIN, CĂLĂTORIE SPRE EXCELENȚĂ

Michelin, unul dintre cei mai mari patru producători de pneuri din lume, alături de Goodyear, Continental și Bridgestone, este un producător de pneuri pentru industria auto și ciclism, realizând în același timp echipamente de aviație și anvelope pentru navete spațiale.Printr-o continuă inovație, compania franceză a câștigat recunoașterea ca fiind unul dintre cei mai mari inovatori în domeniu și dețin drepturile de brevet de invenție precum pneurail – o anvelopă construită pentru trenuri, menită să ruleze pe șine – precum și anvelope detașabile și radiale.

Michelin publică, de asemenea, un ghid anual pe care bucătarii din întreaga lume se străduiesc intens să îl poată impresiona fără întrerupere, astfel încât să poată câștiga acea validare importantă: steaua Michelin. A obține trei stele este scopul unei întregi cariere. Pentru Michelin Red Guide, scriitorii fac recenzii la restaurante și hoteluri din întreaga Europă și validează un număr foarte redus cu stelele Michelin pentru excelență în serviciu. Acest lucru se întâmplă de mai bine de un secol și, odată cu trecerea timpului, ghidul, cel mai vechi de acest gen, a devenit cea mai notabilă referință pentru instituții de excepție. Câștigarea sau pierderea unei singure stele poate avea un impact dramatic asupra viitorului unei locații. Un bucătar francez, Bernard Louiseau, s-a sinucis, împușcânduse în 2003, când ziarele au sugerat că restaurantul său ar putea să-și piardă statutul de trei stele. Totul a început în 1889, când frații Michelin, André și Edouard – care dețineau o fabrică de anvelope în Clermont – Ferrand – au dat o mână de ajutor unui ciclist ce s-a prezentat întâmplător la locul lor de muncă având o anvelopă pneumatică ce avea pană. În acel moment, acest lucru nu era ușor de reparat deoarece anvelopa era lipită de jantă. Le-a luat o veșnicie să o scoată, doar pentru a o lăsa apoi să se usuce pentru restul nopții. Întregul process a durat nu mai puțin de o zi întreagă. După aceea, când totul era gata, au făcut un test care a eșuat complet, motivându-i să încerce o abordare neobișnuită și să-și creeze propriul pneu, care nu ar fi fost nevoie să fie lipit de jantă. Curând după aceea, primul a fost gata, iar în 1891 frații au brevetat anvelopa lor pneumatică detașabilă pentru Corporația Michelin.

Puțini știau că, prin aceasta, au pus în mișcare un imens mecanism al perfecționării soluțiilor moderne de transport. Între timp, industria automobilelor se dezvolta rapid, așa încât, în mod firesc, frații au aspirat către un profit considerabil. Dar, până în anii 1900, în Franța s-au aflat mai puțin de 3.000 de mașini, astfel încât, pentru a spori cererea de autovehicule, și, prin urmare pentru anvelope, frații au realizat și publicat o broșură numită Ghidul Michelin. Acesta a fost creat în primă fază pentru călătorii, bicicliștii și șoferii francezi, urmărind să furnizeze informații valoroase, cum ar fi hărți ale magazinelor de reparații, mecanică auto, hoteluri și stații de benzină din toată Franța, precum și instrucțiuni de înlocuire și tutoriale. Această publicație complex prin multitudinea de informații a fost total gratuită. Au printat mai mult de 35.000 de copii, de aproape 10 ori mai multe decât numărul de mașini conduse în Franța în acel moment. Planul fraților Michelin a functionat, astfel că în 1904, au tipărit un nou ghid pentru Belgia. Până în 1911, au fost publicate Ghiduri Michelin pentru mai multe națiuni și regiuni mai mari, inclusiv Algeria și Tunisia în 1907, Alpi și Rin (nordul Italiei, Elveția, Bavaria și Țările de Jos) în anul următor, Germania, Spania și Portugalia în 1910 și Insulele Britanice în 1911. În același an, au decis să lanseze un ghid special pentru “Țările Soarelui” – Les Pays du Soleil – care includeau Africa de Nord, sudul Italiei și Corsica. După încheierea primului război mondial, au fost publicate noi ediții și au continuat să fie date în mod gratuit. Această tendință a durat până în 1920, când André Michelin a văzut că unele copii ale acestora erau folosite pentru a susține un banc de lucru în timp ce vizita niște comercianți. După aceea, plecând de la ideea că “omul respectă cu adevărat doar ceea ce plătește”, ei au decis să pună un preț pe ghid, începand cu aproximativ 750 de franci sau $ 2,15 în banii de astăzi.

Oamenii erau deja dependenți de informațiile furnizate de ghid, astfel că au plătit imediat. Cu aceasta, revista a adus un flux de numerar suplimentar, astfel încât frații Michelin au decis să elimine complet anunțurile de promovare de pe pagini, ajustând ghidul lor în acest proces. În primul rând, au enumerat restaurante pe categorii specifice, apoi, văzând popularitatea din ce în ce mai mare a acestui segment, frații au recrutat o echipă de anchetatori, astfel încât să poată vizita, revizui și comenta despre servicile primite. Întotdeauna anonime, aceste persoane vizitau restaurantele selectate ca simpli oaspeți. Prin 1926, Ghidul Michelin a început să dea stele alături de recenzii la restaurantele care ofereau servicii de calitate excelentă. La început, doar o singură stea era acordată celor merituoși pentru a obține una, iar după abia trei ani, s-a născut sistemul de trei stele folosit și astăzi: O stea: „Un restaurant foarte bun în categoria sa“ Două stele: „Bucătărie excelentă, ce merită o oprire dacă sunteți în zonă. Bucătărie de primă clasă în categoria sa.“ Trei Stele: „Bucătărie excepțională ce merită o experiență specială și de cele mai multe ori include o listă extinsă de vinuri și prețuri pe măsura serviciilor“ În noiembrie 2005, Michelin a realizat în sfârșit primul ghid american, cu accent pe New York City. Au fost incluse 500 de restaurante, aflate în cele cinci cartiere ale orașului, precum și 50 de hoteluri din Manhattan. Doar doi ani mai târziu, a fost lansat un ghid Michelin la Tokyo, an în care ghidul a introdus și revista Étoile.

În anul următor, Juliane Caspar, proprietar al unui restaurant german, a fost numit redactor șef al ediției franceze. Ea editase anterior ghidurile pentru Germania, Elveția și Austria. Cu această ocazie, ea a devenit prima femeie și prima persoană care nu era de naționalitate franceză, ce deținea scaunul editorului pentru ghidul francez, după care ziarul german Die Welt a comentat: “Având în vedere faptul că bucătăria germană este privită ca o armă letală în cele mai multe părți ale Franței, această decizie este ca și cum Mercedes ar anunța că noul său director de dezvoltare a produselor este marțian”. În urmatorii cinci ani, au apărut titluri care contestau importanța Ghidului Michelin. “Ghidul Michelin a pierdut esența”, a declarat unul. “Sunt stelele Michelin supra-evaluate?”, a continuat un altul. Paul Bocuse, un bucătar de renume mondial din Lyon, care, printre multe alte realizări culinare, a inventat supa de trufe pentru a o servi la o cină prezidențială franceză și al cărui restaurant, L’Auberge du Pont de Collan, este unul dintre puținele din Europa care au primit trei stele, au declarat la un moment dat că “Michelin este singurul ghid care contează”. Deși neoficială, concluzia ar fi că cei de la Michelin au subliniat, în mod indirect, că pentru cele mai bune locații a meritat întotdeauna să îți uzezi anvelopele, găsindu-se mereu noi resurse de calitate superioară. – de Laura Daps.

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Show Buttons
Hide Buttons