Top
STORIES

FRUMUSEȚEA TEHNICILOR FLAMANDE

 Nu există perechi de ochi care să nu fie cuceriţi de o imagine a artei flamande în mediul online şi cu atât mai puţin în offline, unde se pot simţi la propriu imaginile. Este o explozie de stări, o provocare a simţurilor, de la cel vizual, la cel olfactiv, ajungând până la emoţii şi raţionament. Ochiul uman are o sensibilitate aparte atunci când vine vorba de culoare, textură, transparenţă, detaliu şi rafinament. Tocmai de aceea caută mereu răspunsuri acolo unde există uimire sau impact puternic.

Este uimitor cum reuşeau pictorii flamanzi, începând cu anii 1400, să redea volumul, luminozitatea, fiecare detaliu în parte cu atâta precizie şi migală, păstrând în acelaşi timp culoarea intactă şi fără a se observa urma de pensulă în tuşa vopselei. O explozie de frumuseţe reiese din fiecare tablou al acelor vremuri doar privind la glasiurile atât de fin redate ce creează culoarea finală şi au în acelaşi timp suficientă trasparenţă cât să ofere vizibilitate clarobscurului. Pictura în ulei, aşa cum o ştim astăzi a primit un suflu nou în acea perioadă de la maeştri precum Jan van Eyck, Jan Bruegel, Robert Champin, Rogier van der Weyden, etc., pentru că atunci s-au pus bazele unor tehnici de tranziţie şi suprapunere a culorilor ce strălucesc, având un sentiment de vitalitate rar întâlnit. Detaliile precise şi frumuseţea culorilor duc aceste lucrări în categoria celor greu de uitat. Tehnica prin care erau realizate aceste lucrări cuprinde mai mulţi paşi esenţiali ce necesită multă migală şi răbdare pentru că efectul final era obţinut în timp. Multe din lucrări erau realizate pe suport de lemn, de cele mai multe ori din stejarul regiunii respective, tratat pentru a-şi primi capodoperele ce aveau să reziste glorios în timp, mult mai mult decât cele pe pânză. De obicei aceste panouri erau de dimensiuni mici iar tablourile de dimensiuni mari erau realizate din mai multe bucăţi fixate împreună. După ce erau aliniate, panourilor li se aplica un finisaj şi, ulterior, erau lăsate la uscat, de cele mai multe ori timp de mai mulţi ani. După această perioadă, panoul era finisat cu un adeziv special şi ulterior se aplica o amorsă dintr-un adeziv amestecat cu cretă (carbonat de calciu). Amorsa era aplicată în mai multe straturi, lăsată să se usuce, apoi era “şlefuită” sau răzuită până când suprafaţa devenea perfect netedă, pregătită pentru a fi pictată. În secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, istoricii artelor vizuale au petrecut mult timp studiind tehnicile prin care pictorii de secol XV realizau unele dintre cele mai faimoase tablouri şi astfel aflăm că exista o şcoală care a alternat straturile de emulsie de ou şi ulei de in cu glasiuri în culori primare sau că o altă şcoală a cerut ca fiecare tablou să fie realizat în şapte straturi, fiecare dintre acestea urmând a fi lâsat la uscare timp de şapte săptămâni.

Şi nimic nu este întâmplător, pentru că tehnica picturii flamande avea ca prim pas realizarea unui grisaille din vopsea şi emulsie de ou cu ulei de in, o pictură monocromă, de cele mai multe ori în nuanţe de brun, pentru că negrul era considerat a fi plictisitor şi se foloseau de alte mixuri de culori pentru a genera tonalităţi închise, după care se lăsa la uscat. După uscare se aplicau mai multe straturi, glasiuri de ulei ce generau culoarea finală şi păstrau în acelaşi timp o transparenţă a straturilor. Fiecare strat în parte era lăsat la uscat înainte de a se aplica următorul şi tocmai de aceea realizarea unei astfel de lucrări cerea foarte mult timp. Amestecul de culoare şi emulsie era realizat doar în ziua în care se picta următorul strat şi de cele mai multe ori ucenicii maeştrilor erau cei care realizau amestecurile. Glasiurile nu erau diluate cu alb, ci erau diluate atât cât era necesar pentru a reda transparent din albul suportului de lemn tratat sau pânză şi de cele mai multe ori primele straturi erau realizate în tempera şi următoarele erau ulterior suprapuse în straturi în ulei. Aşa observăm cum detalii de carnaţie sau păr, puf, lumină, umbră, volum, etc sunt redate cu o anumită vibranţă prin tranzitiile şi suprapunerile de culoare pură peste grisaille. Această tehnică permitea nuanţelor închise să ofere o profunzime a culorii şi texturii ce nu este posibilă în cazul aplicării unui singur strat. În timp, fiecare artist îşi dezvolta propriile metode de lucru şi afinităţi, astfel că în timp ce unii erau specializaţi în realizarea de portrete, alţii preferau natura, florile sau animalele. Impresionant este faptul că în acea perioadă artiştii de multe ori colaborau pentru realizarea unor capodopere, fiecare realizând detalii din domeniul abordat, aprofundat şi exploatat. Astfel avem lucrări cu aranjamente luxuriante, cu o bogaţie de detalii pentru fiecare element al compoziţiei. Frumuseţea acestei tehnici constă în faptul că oamenii sunt fascinaţi de picturile flamande chiar şi după sute de ani pentru că sunt întradevăr remarcabile ca impact vizual, tehnică, durabilitate şi strălucire proprie ce vibrează prin suprafaţa pictată.

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Show Buttons
Hide Buttons