Top
Pirelli... Conectat cu salbaticia

Sora mea și cu mine am călătorit timp de șase ore până când ne-am mutat de pe cărarea ușor bătătorită pe care ne aflam și ne-am îndreptat spre pădure. Am urmat sfaturile drumeților care și-au postat comentariile și impresiile în aplicația pe care noi o foloseam drept ghid. Ei ne promiteau că Inspiration Point, punctul de observație favorit neoficial al drumețului, fără marcaje sau cărare care să ne conducă, face toți banii pentru un kilometru în plus față de cei 16 parcurși deja de noi în acea zi.

Ne-am strecurat pe lângă bolovani uriași și copaci până când a început să bată vântul și am văzut cum peisajul se deschide către imensa vale Chiricahua a regiunii Sky Islands, care acoperă aproape 70.000 de mile pătrate în sud-vestul Statelor Unite ale Americii și nordul Mexicului. Am mers spre marginea acestui loc în timp ce vântul biciuia de pe fațada falezei, într-un fel de val reversibil pe care păsările puteau pluti fără să se obosească să bată din aripi timp de mai multe minute odată. Cu mai bine de cinci kilometri de parcurs, în față, în acea zi, mușchii noștri au dat semne de oboseală și am încetinit ritmul în timp ce umbrele noastre deveneau tot mai lungi, îndreptate spre est. Ar fi trebuit să mai facem câteva fotografii și apoi să mergem mai departe. Dar fără să ne fi vorbit între noi, am aruncat bagajele și am început să ne plimbăm de colo colo, așezându-ne în diferite locuri pentru a profita cât mai mult de acele locuri, atât cât mai puteau trupurile noastre obosite și transpirate. Am crescut pe 3 hectare de teren în regiunea rurală a statului Iowa, în majoritatea împădurit, cu o casă-fermă imensă și veche în față, pe care părinții mei, încet-încet, în decursul celor 18 ani în care am locuit acasă, au transformat-o într-un sanctuar al mâncării de calitate, al cărților bune și al celui mai bun somn pe care îl puteai trage. Casa și pădurea din spatele acesteia erau interschimbabile pentru sora mea, Caitlin, fratele meu Troy și pentru mine, care mă simțeam la fel de ca acasă în acel codru așa cum mă simțeam în propriul dormitor. Nu îmi aduce aminte în mod special ca părinții noștri să ne dea sfaturi cu privire la acea pădure, dar sunt sigur că ei au făcut-o pentru că într-un fel sau altul aveam o legătură profundă cu acel petec de natură, de când mă știu. Știam că cei mai bătrâni din pădure, cei care se înclinau peste noi și tot ce era în jurul nostru ca niște regi, erau ulmi roșii, și că pomul meu favorit – acum dispărut demult – ale cărui ramuri subțiri le foloseam pentru a construi pereții fortului nostru sau învârtite ca niște banderolele legate la cap era o salcie plângătoare. Știam că era posibil să găsim ciuperci sălbatice în zonele umede și mai mlăștinoase la baza ulmilor uscați și putreziți, dar în orice caz pășeam cu atenție oriunde pentru că știam că peste noapte acele locuri pot deveni periculoase deși cu o noapte înainte păreau inofensive.

Și mai știam acei trandafiri cu numeroase flori, un arbust care nu este nativ dar are o mare capacitate de invadare şi care poate sugruma o pădure, îți vor sfâșia corpul ca pe o foaie de hârtie dacă încerci să te târăști printre tulpinele lor. Știam că atunci când nucile încep să cadă în curte, era absolut necesar să ai mânuși în mâini pentru a le culege, altfel te-ai fi trezit cu degetele de la mâini colorate în maro, un motiv suficient pentru a fi luat peste picior de copii, a doua zi, la școală. Mai știam că pisicile de la fermă își aduceau puii pe lume în podul hambarului și urmau să îi mute în stiva de lemne, dacă aveam cumva să ajungem prea aproape de micii pisoi prea devreme. Dacă nu reușeam să menținem în viață micile animale cu picături de lapte, știam că mugurii din tufișurile de flori sau florile de liliac erau cele mai bune decoruri pentru micile lor morminte, și pentru cele ale puilor de păsări, pe care îi găseam căzuți din cuiburi, și mogâldeața de blăniță pe care o recunoșteam ca un pui de iepure care și-a sfârșit viața ca și fel de mîncare pentru prădători. Știam că iarna dă târcoale imediat după colț și usucă cîmpul de porumb atunci când gâștele sălbatice fac gălăgie deasupra noastră într-un gigant și fluid V, îndreptându-se spre ținuturile calde din sud-vest, și știam că dacă vedeam un prihor în noul an asta însemna că revine primăvara, în cele din urmă. Știam de asemenea cum să scăpăm după ce am murdărit în cel mai rău hal hainele; ne spălam unii pe alții cu furtunul din grădină în timp ce eram complet îmbrăcați și lăsam apoi obiectele vestimentare mai puțin murdare dar ude leoarcă pe iarbă, pentru a se usca înainte să le strecurăm la fundul coșului cu rufe murdare, cu speranța că mama nu va băga de seamă. Copilăria mea a fost de fapt un ciclu în care mă murdăream, mă curățam și citind cărți. Mă murdăream, mă curățam, citeam cărți. Nici nu cred că exista în vocabularul nostru cuvântul “tehnologie”. Computerele şi telefoanele mobile nu ne-au invadat viețile până când am ajuns în clasele gimnaziale și, o spun cu sinceritate, abia ne-au acaparat. Chiar și în mijlocul iernii, ne aruncam ghiozdanele, ne luam costumele de schi și ieșeam afară. Apropos, atunci când ninge, pădurea devine perfect liniștită, tăcută, ca și când ar fi ajuns în vizită un oaspete regal, iar toată lumea își ține respirația. Pentru părinţii mei, care se descurcau cu un venit de clasă medie şi cu trei copii, vacanţele scumpe nu erau o opţiune, dar noi oricum nu ne doream aceste vacanţe scumpe.

Am mers cu maşina în diverse locuri, în loc să zburăm cu avionul, și am stat în cort în loc să stăm în hoteluri. Am văzut Dakota de Sud, Wyoming, Colorado, Minnesota, Missouri, Arkansas, Arizona și Wisconsin de la ferestrele cortului, călătorind pe cărări și petrecând de asemenea ore întregi pentru a explora acele locuri sălbatice. Dar în cele din urmă, echilibrul a găsit o cale de ieșire din corpul meu – plin de această cunoștință sălbatică, sigur în mediul pe care părinții noștri l-au făurit pentru a ne crește – și a creat un noul loc pentru a cunoaște. M-am mutat în orașele mari, într-o altfel de sălbăticie, imedit ce am împlinit 18 ani. New York, Istanbul, înapoi la New York, apoi la Londra și acum în Los Angeles. Sora mea a făcut exact la fel: New York, Ibague în Columbia, înapoi la New York pentru un minut, apoi Minneapolis, și acum Los Angeles, la fel ca mine. Viețile noastre adulte sunt prinse în capitole despre cum ne-am îndrăgostit și am părăsit diferite orașe mari. Du-te vino-ul cu tehnologia, transportul public, fiind înconjurați de culturi și limbi diferite; totul ca un fel de combustibil pentru creierele noastre, un val constant de energie pe care iubim să îl călărim. Dar nici o plăcuță nu este complet curățată de murdărie. Trupurile noastre au fost antrenate în pădure şi acum ele încearcă mereu să revină acolo. După ani de zile petrecuți în junglele noastre de beton, sora mea și cu mine am început să căutăm din nou drumul spre casă atunci când vizitam Arizona împreună, un loc în care rădăcinile familiilor noastre sunt foarte adânci. Deși niciunul dintre noi nu a locuit vreodată acolo, am avut întotdeauna membri ai familiei – veri, bunici, mătuși și unchi – care locuiesc și acela este locul în care părinții noștri s-au îndrăgostit unul de altul înainte de a se muta înapoi în Iowa pentru a începe să întemeieze familia noastră. În timpul unei cine, într-o seară, ne-am decis că vrem să ajungem în vârful Muntelui Cocoașa Cămilei și să aventurosul nostru unchi s-a oferit voluntar să ne ducă până acolo. Pentru a evita infernul ucigaș care este Arizona în soarele de la miezul zilei în plină vară, am plecat la drum dimineața următoare înainte să fie pic de rază de lumină pe cer. Pe măsură ce ne cățăram, soarele aluneca de sub orizont, încet-încet, aruncând o rază diferită de lumină pe noi la fiecare minut. Articolul poate fi citit integral în numărul curent al The Gentleman’s Journal. Mai multe detalii aici (www.pirelli.com). – Textul constituie preluare de la Pirelli;

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Show Buttons
Hide Buttons