Top
ARTISAN

ANATOMIA CROITORIEI NAPOLETANE

În ultimul timp am fost martorii unei explozii în ce privește interesul pentru croitoria “made to measure” sau ” bespoke”, fie că vorbim de costumele realizate pe Savile Row, fie de stilul “slim fit” al italienilor. Recent însă, stilul italian a devenit din ce în ce mai prezent pe blogurile de fashion, în special modelul napoletan, cu umeri mai puțin rigizi și guler accentuat. Prin materialul care urmează, vom încerca să vă familiarizăm cu ceea ce înseamnă stilul napoletan.

Istoria – Vă provoc azi la un exercițiu de vizualizare al unui film plin de eleganță și rafinament. Deși fără îndoială moderne, rădăcinile croitoriei napoletane de astăzi se întind pe aproape 700 de ani, de la întemeierea în secolul al XIV-lea a celei mai vechi asociații de croitorie din Italia, Confraternita dell’arte dei Giubbonai e Cositori Croitorie. Membrii săi au fost printre primii care au creat piese de vestimentație bărbătească, fabricate în Napoli și transportate către casele regale, nobili și peste tot în continent. Dăm puțin pe repede-înainte până la sfârșitul secolul al XIXlea: după unificarea Italiei și golirea cuferelor din Napoli pentru a umple trezoreria noii națiuni, orașul cândva bogat a căzut într-o sărăcie cruntă. Cei puțini rămași, privilegiați, si-au împlinit visele sufletești la atelierul lui Giacchino Trifari, iar mai târziu, continuată de protejatul său, Filippo De Nicola. Casa de croitorie ce aparține lui Nicola, a avut un design special creat pentru a reproduce o casă prosperă de familie, cu fotolii și canapele încărcate, unde De Nicola își încânta clienții de clasă înaltă, timp de ore întregi între portretele clienților celebri și nobili – un cadru și o abordare care ajunge cunoscută astăzi fiecărui client al unui croitor napoletan – vezi sediul lui Rubinacci pe Mount Street din Mayfair, Londra. Filmul poveștii ne duce într-un alt cadru faimos, la Salvatore Morziello, un renumit magazin cu produse de etichetă de la Lock & Co., Floris și Swaine Adeney Brigg, ce era o locație emblematică pentru aristocrația din Napoli. Până în acest moment, tailoringul făcut de croitorii napoletani – cum ar fi celebrul Angelo Blasi – seamănă foarte mult cu cel practicat de contemporanii de pe Savile Row sau din Roma. Aflăm astfel că un ucenic al lui Morziello, numit Vincenzo Attolini, este recunoscut pentru schimbarea întregului joc a ceea ce astăzi am recunoaște ca fiind croitoria napoletană de marcă, în timp ce lucra la Casa Londrei inspirată de britanicul Gennaro ‘Bebè’ Rubinacci. Un gentleman al societății, dintr-o familie de renume, cu tradiție în comerțul de textile, Rubinacci și-a împărțit popularitatea ca “arbitru al eleganței” – sfătuindu-i ocazional pe prieteni și asociați în materie de stil, piese de vestimentație și asocieri vestimentare – conturând astfel o afacere . Un devotat al vestimentației englezești, în stilul caracteristic britanic, pe croiuri și drapaje rafinate, care a fost recent creată de Frederick Scholte și Anderson & Sheppard în anii 1930, Rubinacci i-a recomandat lui Attolini, căruia i se potrivește tehnica de lucru a lui Scholte – chiar mai drastic, nestructurată, necăptușită și nedublată sau matlasată – că ar putea găsi clienți printre locuitorii din Napoli, care au fost afectați pe aproape tot parcursul anului de căldura și umiditatea excesivă. Sub îndrumarea lui Rubinacci, adăugând o doză de inspirație din rafinamentul lui Domenico Caraceni, Attolini a creat o linie remarcabilă.

Anatomia – Caracteristicile semnăturii unui sacou napoletan rămân aceleași ca în timpurile lui Attolini și includ tehnici specifice de lucru ce au fost create de Peppino Miniello, printre care un rever generos, cu detalii precise, un minim de căptușeală sau chiar deloc, un sacou uneori dublat doar la cusăturile interioare, un buzunar de piept de tip barchetta, buzunare aplicate cu un croi curbat în partea de jos, o dublură întăritoare aplicată manual reverelor și buzunarelor , împreună cu alte detalii specifice. Dincolo de toate, în ceea ce privește umerii, croitoria napoletană se distinge remarcabil. Tehnica de lucru folosită la realizarea sacoului neapoletan devine complice la ascunderea imperfecțiunilor fizice și vestimentare, ajutând totodată la flexibilitatea mișcărilor. Umerii neîntăriți ai costumului napoletan lasă, în același timp, zero marje pentru eroare. Este nevoie de un adevărat magician pentru a crea un umăr care este moale, rotunjit, neîntărit, dar care să flateze deținătorul. Sacoul napoletan are o mânecă largă, confortabilă, care este esențială pentru a menține libertatea de mișcare, asigurând în același timp partea frontală a costumului, ce rămâne neafectată de mișcări. Acest rezultat nu poate fi obținut prin execuția cu ajutorul unei mașini de cusut sau a unui utilaj industrial. Atașarea unei mâneci cu o răscroială mai largă decât a răscroielii mânecii sacoului adaugă un plus de măiestrie frumuseții degajate a produsului final. Indiferent care este forma spatelui, fie că este “spalla cadente” sau “spalla insellata”, umărul unui sacou napoletan beneficiază de o pensă, o cusătură specifică centrală, orientată spre spate, care, în cuvintele comunității locale de croitorie, ajută gulerul să îmbrățișeze gâtul purtătorului în formula “comme l’abbraccio e n’amico” – ca îmbrățișarea unui prieten. Cu alte cuvinte, croiul umărului ajută curbura gulerului, astfel încât acesta din urmă să poată fi personalizat pe carcateristicile fizice ale purtătorului.

Protagoniștii – Deși în prezent extrem de popular, atunci când a apărut noul stil napoletan, inovator, nu a avut un succes imediat. „Bunicul meu a realizat sacoul mai mult ca pe o a doua piele, o decizie foarte avangardistă la vremea respectivă“, a declarant un interlocutor al nepotului lui Vincenzo Attolini Massimiliano, care conduce marca Cesare Attolini cu fratele său Giuseppe. În anii ’60, fondatorul mărcii, care, deși acum era în jurul vârstei de 80 de ani, și încă implicat în procesul de control al calității, a creat “sistemul napoletan” de lucru, care presupune că în loc să dețină croitori ce puteau realiza sacourile capcoadă ( întregul proces de realizare al produsului ), este mult mai benefic să împartă produsul pe operații separate și astfel fiecare element al sacoului ( gulerul, mânecile, bizeții, buzunarele, etc) să poată fi realizat de câte o persoană ce capătă astfel experiență, eficiență și viteză de lucru. S-a creat astfel un flux tehnologic ce ajută la optimizarea metodei de lucru. Înainte de a-și construi propriul brand, Cesare Attolini a fost angajat la casa de modă a lui Enrico Isaia, unde a fost renumit pentru adoptarea culorilor și a croiului îndrăzneț. Astăzi, la Attolini lucrează 130 de croitori, în timp ce la Kiton – fondată în 1968 de Ciro Paone și condusă acum de nepotul său Antonio “Toto” De Matteis – 350 croitori utilizează aceeași tehnică. Attolini produce aproximativ 11 000 de costume pe an, fiecare necesitând aproximativ 30 de ore de muncă; Kiton realizează 20.000 de sacouri pe an (în timp ce o marcă mai mare și mecanizată ar face de cinci ori acest număr, spune De Matteis). Un costum Rubinacci la comandă durează 54 de ore de muncă pentru a face totul de la zero – deși pentru vizitatorii din Napoli, într-un termen limită, se poate realiza și într-o săptămână (dacă insistați elegant pe lângă Mariano și Luca). Antonio Panico, care a început croitoria la vârsta de 12 ani, a petrecut 22 de ani cu Rubinacci înainte de a-și deschide propriul atelier pe Via Carducci din Napoli. Aici, maestrul supraveghează un atelier cu o duzină de meseriași ce realizează produsele personalizate, cu moștenitorii lui Luigi și Paola pe sectoare de lucru. Între timp, alături de fiul său Pino, Orazio Luciano (absolvent al lui Kiton și Isaia, care și-a înființat casa de epocă în 1992), dezvoltă o mică operațiune personalizată, rapidă, cu o ofertă de vestimentație ready-towear – ambele fiind fabricate în mare parte în același mod, la aceleași standarde exacte, de echipa tată-fiu a lui Luciano.

O altă echipă de tată și fiu, Gennaro și Luigi Solito, se remarcă printr-un cost surprinzător de mic, un preț rezonabil, în special în stilul napoletan tradițional, dar cu dorința de a personaliza produsul, tehnologic vorbind, dacă dorește clientul. La Sartoria Caliendo, ei sunt mai puțin mulțumiți să evite sărăcia în favoarea unui aspect mai rafinat – “Pentru mine, acest detaliu este o regulă!”, a spus croitorul șef și fiul fondatorului Elia Caliendo despre efectul de cascadă al semnăturii napoletane. Situată ca preț între acestea două, Sartoria Dalcuore, este fondată în 1966 de Luigi “Gigi” Dalcuore (apoi, în vârstă de 26 de ani, și-a studiat deja arta timp de un deceniu înainte de a-și înființa magazinul). Modelul rafinat al lui Gigi, elegant și complex, a câștigat în ultimii ani o serie de fani în regiunea de est, fiica sa Cristina și ginerele Damiano Annunziato urmărind noi piețe și prezența socială. Un hibrid unic, creat la cererea aristocraților înstăriți, “amabili” să ofere libertatea de a-și petrece zilele perfecționând un model reușit, dar confortabil adaptat stilului lor de viață și împrejurimilor, regatul napoletan poate fi de mult apus, însă astăzi imperiul croitorilor napoletani domină lumea, astfel că filmul nostru se încheie cu un clasic „Va urma”. – de: Laura Daps; Sursa foto: Cesare Attolini (www.cesareattolini.com).

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Show Buttons
Hide Buttons